A înflorit liliacul. Aşa ar trebui să fie copacii din iad: să aibă gheare şi aripi. Când înfloresc, să se izbească din toate părţile.  Sunt făcută din goluri care intră în rezonanţă cu lumea, dând nişte ecouri grozave, de câte ori pământul trosneşte fără niciun motiv serios. Am auzit că, mâine, inima îmi va bate mai tare, de-aia acum stau trează şi mă fac că vorbesc sau tac, mă fac că aştept pe cineva şi că nu mă sperie deloc zgomotul.

Pământul, stors printre degetele noastre, oftează şi el de plăcere: “Sunt sleit de istorie, de geografie, de geologie, de suflet, de tot – nu mai există mâine, sunt stors definitiv!” De-am putea, cel puţin, ploua înapoi măcar potopul, să-l aruncăm în sus patruzeci de zile şi un miliard de  nopţi; sau să-l ningem, şi să zburăm călare pe câte un fulg spre stelele lacome de ninsoare! Şi să le troienim în hibernare, ca înainte de facere, şi să-ţi dăm prin gând ca nişte avalanşe prin vis.

Te rogi atâta timp să ţi se arate Dumnezeu, şi când ai ajuns lângă el, nu-l mai vezi. 

Paracliserul

Biete maimuţe! Ne ascundem de noi înşine îndărătul sunetelor numite “cuvinte”! Strigoii, într-un fel, sunt singura viaţă firească a unei case, ca de altfel şi a minţilor noastre. Memoria e pardosită cu oglinzi! Să omori fericirea e o crimă mult mai mare decât să iei viaţa.

Dar viaţa cu adevărat trăită este în trecut sau în viitor. Prezentul este un interludiu în care recurgem la trecut şi viitor ca să ne slujească drept mărturie că trăim…

Viaţa mea culege trandafiri roşii răcoroşi, în grădini adăpostite, în după amiezi târzii îndrăgostite de amurg… trandafiri ce-au obosit de greaua înflorire din timpul zilei şi care se prăpădesc de dorul amurgului… viaţa mea e amurgul.

Vieţile noastre sunt doar nişte interludii stranii şi sumbre în desfăşurarea electrică a lui Dumnezeu-Tatăl!

Eugene O’Neill

Prima poruncă: Să aştepţi oricât. A doua poruncă: Să aştepţi orice. A treia poruncă: să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent. Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa. Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

Fiecare fiinţă are temperatura ei la care moare. Sub care nu mai rezistă. Temperatura la care moare omul e mult mai coborâtă decât a şopârlelor.  Ursitoarele erau bete, probabil, când au venit la căpătâiul meu, sau plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă.

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta de la sfârşit la început. Trebuie să-l cânţi întotdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă, şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.

Nu există decât frumuseţe trecătoare. Eternă e doar tăcerea. Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru una din ele. Parcă pluteşti în derivă, şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal.

Câtă vreme aştepţi, totdeauna mai există un tren care va veni sau va pleca. Chiar dacă nu ştii cât trebuie să aştepţi. Peroanele sunt cu totul pustii numai când le pustiim noi înşine. Mai târziu, am revenit la gândul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren…

Am luat un pumn de nisip şi l-am lăsat să curgă încet. Poate chiar viaţa mea se scurgea printre degete, nisipul revenea în nisip, clipa trăită se întorcea în resturile altor clipe şi mă întrebam cine am fost, de fapt…

Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni.

Viaţa pe un peron

Trebuie să fiu singură cu mine însămi într-o altă lume, în care adevărul este neadevărat, în care viaţa se poate ascunde de ea însăşi.  Ceaţa şi marea păreau una, ca şi cum m-aş fi înecat cu mult timp înainte. Ca şi cum aş fi fost o nălucă a ceţii şi ceaţa – năluca mării. Şi era aşa de odihnitor să nu fii decât o nălucă în altă nălucă.

Cine ar mai vrea să vadă viaţa aşa cum e, dacă nu ar avea încotro? Viaţa este ca cele trei Gorgone laolaltă. Te uiţi la ele – şi devii de piatră. Sau ca Pan. Îl vezi – şi mori, adică, înlăuntrul tău, şi trebuie să trăieşti ca un strigoi.

Devenisem, cândva, soare, nisip fierbinte, o algă verde agăţată de-o stâncă, bătută de valuri. Ca şi viziunea de beatitudine a unui sfânt. Ca şi imaginea lucrurilor în clipa în care o mână nevăzută pare să tragă de pe ele vălul ce le ascunde. Pentru o clipă, vezi… şi văzând taina, eşti taină. Pentru o clipă, vezi înţelesul! Apoi, mâna lasă să cadă vălul, şi tu rămâi singur, pierdut din nou în ceaţă şi-ţi vezi de drum orbecăind către nicăieri, fără vreun motiv anume.

Priveşte-mă. Mă cheamă Aş Fi Putut Să Fiu; Dar mi se spune – Adio, Acum e Prea Târziu.

Lungul drum al zilei către noapte

Sunt singură. O dată la o sută de ani, deschid buzele pentru a vorbi; glasul meu răsună trist în pustiul acesta şi nimeni nu mă aude. Nici voi, palide focuri jucăuşe, nu mă auziţi… mlaştina putredă vă naşte dimineaţa şi rătăciţi până-n zori, dar fără gânduri, fără voinţă, fără fiorul vieţii. Temându-se ca în noi să nu se aprindă viaţa, diavolul, părintele materiei veşnice, săvârşeşte în fiecare clipă în noi, ca în pietre şi în apă, schimbul atomilor. Şi astfel… ne prefacem, necontenit. Ne prefacem.

În univers, numai spiritul rămâne veşnic acelaşi, neschimbat. Ca un prizonier aruncat într-o fântână adâncă şi goală, nu ştiu nici unde sunt, nici ce mă aşteaptă. Mă simt ca şi cum m-aş fi născut demult, demult, şi-mi târăsc viaţa după mine ca pe o trenă fără de sfârşit… oare cât mai durează? Zi şi noapte, duc povara unui gând ce nu mă părăseşte.

Văd un nor care seamănă cu un pian.

Pescăruşul

Întotdeauna am simţit că cele mai scumpe gânduri ale mele, când porneau în văzduh, se prefăceau în negri fluturi de noapte, în loc de a fi strălucitorii fluturaşi pe care îi visam. Paşii aceia, îndepărtându-se! Mă dureau, cum mă dureau toate cele! Parcă mi-ar fi bătut cuie în tâmple, cu neastâmpăratul, stăpânitorul sunet al paşilor îndepărtându-se. Şi marea, bătrâna mare, cânta un cântec de dor nestins, un cântec pe care îl cântă de veacuri, dar pe care îl tălmăceşte fiecare inimă omenească aşa precum vrea, fie pentru veselie, fie pentru durere, fie pentru fericire şi minunate întâlniri, nu pentru despărţiri de la care nu mai încape întoarcere.

N-am nicio taină; am numai un vis, dar visul meu are atâtea culori, încât se întinde precum curcubeul peste tot cerul; şi cuprinde o nepieritoare nădejde. Nu-l pot atinge, cum nu pot atinge curcubeul, nu-l voi ajunge niciodată: dar nicio  mână nu-i poate întuneca frumuseţea; şi nici furtuna, nici noaptea – nu-l pot şterge din zarea mea…eu visez numai… şi când va veni vremea, mă voi duce.

Lumina şi umbra. Nu pot spune care din două e mai bună. Ridică ochii şi întreabă cerurile, poate că îţi vor da răspuns!

Integrala Operei Poetice

Text spaniol original şi fragmente din comentariile teologice în proză

Cântare spirituală

Cântece între suflet şi Mirele (divin)

Unde mi te-ai tăinuit,

Iubitule, lăsându-mă-n suspine?

Precum cerbul ai fugit,

inima rănind-o-n mine,

strigatu-te-am, dar n-am mai dat de tine.

(…) că pier de dorul lui să-i daţi de veste.

(…)

Ah, nu-i nimeni să m-ajute?

Îndură-te şi aievea mi te-arată.

iar solii nepricepute

nu-mi mai hărăzi, căci iată,

nu-mi dau răspuns dorinţei niciodată!

(…)

De ce oare nu te-nduri

de inima pe care-ai săgetat-o?

Iar de-ţi fu pe plac s-o furi,

de ce-n urmă ai lăsat-o

şi nu te-nfrupţi din prada ce-ai prădat-o?

(…)

Rogu-te, mi te vădeşte

şi-ucigă-mă aievea ta frumuseţe,

c-altfel nu se lecuieşte

a iubirii grea tristeţe

decât cu văzul mult râvnitei feţe.

(…)

Sufletul mi l-am năimit

atunci în slujba lui, cu zestrea-i toată:

n-am nici turmă de păzit,

nici alt lucru să m-abată,

că-s doar iubirii pure-ncredinţată.

(…)

Văpaia vie a iubirii

Llama de amor viva

Cântecele sufletului aflat în intimă comunicare şi unire cu iubirea lui Dumnezeu

1.

O, văpaie de iubire

vie, ce duios răneşti

străfundul miez al sufletului meu,

de-acum, fără şovăire,

isprăveşte, de voieşti,

şi rupe vălul, să te gust mereu!

2.

O, tămadă arzătoare!

O, blagoslovită rană!

O, mână care blând le mângâi toate,

veşniciei ştiutoare

şi păcatului dojană,

prin tine moartea viaţă se socoate!

3.

O, voi, sfeşnice aprinse

sub a căror strălucire

ale simţirii grote fioroase,

ce zăceau în beznă-ncinse,

căpătară-nvrednicire

spre cel iubit să ardă radioase!

4.

Cât de blândă şi duioasă

pe al meu sân îţi e hodina,

ca-ntr-un lăcaş ascuns de sihăstrie,

cu mireasma-i glorioasă,

răsuflarea ta, divina,

ce gingaş dor îmi iscă-n suflet mie!

Cântecul sufletului care se desfată întru cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă

Cantar de la alma que se huelga de conoscer Dios por fee

Eu bine ştiu izvorul ce naşte şi purcede

Cu toate că e noapte!

1.

Izvoru-acela pururea se-ascunde,

dar izvorăşte bine ştiu de unde,

cu toate că e noapte.

2.

Nu-i ştiu obârşia, căci obârşie n-are,

dar ştiu că totul dintru el răsare,

cu toate că e noapte.

3.

Ştiu că frumuseţe să-l întreacă nu-i,

că beau pământ şi cer din unda lui,

cu toate că e noapte.

4.

Că nu-i nimic ce de pământ ar ţine,

nici vad prin el, o ştiu la fel de bine,

cu toate că e noapte.

5.

Nu-i limpezimea lui nicicând umbrită

şi orice rază-i de la el pornită,

cu toate că e noapte.

6.

Eu ştiu că în bogata-i unduire

se scaldă cer, infern şi omenire,

cu toate că e noapte.

7.

Că valul ce-i din sânul lui născut

e-atotputernic, bine-am priceput,

cu toate că e noapte.

8.

Iar valul ce din două guri purcede,

ştiu bine că nici una nu-l precede

cu toate că e noapte.

9.

Răzbate tainic curgerea meree

şi-n pâinea vie, viaţă să ne deie,

cu toate că e noapte.

10.

Făpturile din apa-aceasta, toate

să bea pe întuneric sunt chemate,

deoarece e noapte.

11.

Acel izvor de viaţă ce-l tânjesc

în pâinea-aceasta vie îl zăresc,

cu toate că e noapte.

Glose

(…)

Acest a şti fără a şti

putere-atât de mare are

încât cei tari în teorii

să-l dovedească nu-s în stare,

căci ei n-ajung, prin cugetare,

pân’la a nu mai şti ştiind,

orice ştiinţă depăşind.

(…)

Strofe ale sufletului care suferă de dorul vederii lui Dumnezeu

Coplas de el alma que pena por ver a Dios

Trai trăind fără de viaţă

şi-aşteptând în vremea toată,

mor că nu mai mor odată.

1.

Nu mi-e mie a mai trăi

Domnul netrăind în mine,

făr’ de el şi făr’ de sine,

viaţă cum mai poate fi?!

Multe morţi m-or troieni

şi-ntru viaţa aşteptată

mor nemaimurind odată.

2.

Viaţa care-mi aparţine

lipsă-i doar, amăgitoare

şi-astfel mor fără-ncetare,

până ce-oi trăi cu tine.

Spusa-mi, Doamne, auzi-o bine:

nevrând viaţa ce mi-e dată,

mor că nu mai mor odată.

(…)

6.

Iat de sper, drept mângâiere,

că te voi vedea cândva,

teama de-a te pierde va

să-ndoiască-a mea durere:

între groaza ce nu piere

şi-aşteptarea-ndelungată,

mor că nu mai mor odată.

Note

Acelaşi foc de dumnezeiască iubire, care apoi se uneşte cu sufletul preamărindu-l, este cel care, mai înainte, îl asaltează, purificându-l, asemenea focului care pătrunde în trunchiul de lemn şi este focul care, mai întâi, asaltează şi răneşte sufletul cu văpaia lui, lămurindu-l şi dezbrăcându-l de accidentele sale impure, până ce, cu căldura sa, îl pregăteşte pentru a putea pătrunde în el şi a-l transforma în sine însuşi. Şi aceasta se numeşte, de către cei înduhovniciţi, calea purificării, în timpul căreia sufletul pătimeşte mult şi simte în spirit dureri grele (care, de obicei, se revarsă asupra simţirii), fiindu-i această văpaie foarte reticentă. Fiindcă, în această stare a purificării, văpaia nu i se arată clară, ci întunecată, şi, dacă-i trimite vreo rază de lumină, o face doar pentru ca sufletul să-şi vadă şi singur nimicniciile şi greşelile; ea nu e nici gingaşă, ci dureroasă, pentru că, deşi uneori îl încălzeşte cu iubirea sa, sufletul îndură chin şi apăsare şi nu simte desfătare, ci uscăciune, fiindcă, deşi uneori, pentru bunătatea Sa, Sfântul Duh îi face pe plac, pentru a-i da putere şi curaj, alteori, fie înainte, fie după aceasta, pune sufletul să ispăşească şi să plătească, printr-un chin pe măsură, nici nu este această văpaie odihnitoare şi aducătoare de pace, ci mistuitoare şi pusă pe sfadă, făcând ca sufletul să se simtă sfârşit şi să sufere, cunoscându-se pe sine, şi astfel, văpaia Duhului nu este aducătoare de mărire, fiindcă, mai degrabă, face ca sufletul să-şi vadă amara nimicnicire în lumina spirituală a cunoaşterii de sine, foc trimiţând Dumnezeu peste oasele lui şi smerindu-l, după spusa lui Ieremia (Plângerile, 1, 13), în foc lămurindu-l, după spusa lui David (Psalmul 16, 3).

Sufletele nu-şi pot vedea propriul întuneric dacă lumina dumnezeiască nu-l ia cu asalt, expulzându-l,  aşa încât să rămână sufletul acela iluminat, văzându-se primenit în lumină, după ce ochiul spiritual va fi fost curăţat şi întărit cu lumina dumnezeiască. Fiindcă lumina intensă era, pentru vederea impură şi slabă, asemenea întunericului, eminenţa ei depăşindu-i puterea de percepţie, şi astfel această văpaie rămânea reticentă ochilor minţii lui.

Nichifor Crainic: Purificările mistice în opera lui Ioan al Crucii

Nimeni nu ştie dacă e vrednic sau nevrednic, decât dacă Dumnezeu îi descoperă în mod special lucrul acesta. Dar aici, la Sfinţii Părinţi, e mai degrabă vorba despre propria noastră valoare morală, conştiinţă ce se zbate în incertitudine până la dumnezeiescul verdict asupra acestei valori morale.

În domeniul acestei pure nerecunoaşteri sau tăceri primordiale se petrece unirea mistică. Pentru a ajunge la ea, e necesară acea golire radicală de conţinut a sufletului.

Purificările sunt sistematizate astfel de către Ioan al Crucii:

Purificări privitoare la simţuri

Purificări privitoare la facultăţile sueprioare

Purificările active privitoare la simţuri se numesc, în terminologia personală a misticului spaniol, Noaptea simţurilor.

Purificările active privitoare la facultăţile superioare se numesc: Noaptea spiritului.

Descrierea fazei iluminative: cinci puncte:

1. Cele şapte patimi sau vicii (lăcomia, desfrâul, avariţia, mânia, tristeţea, dezgustul (urâtul sau trândăvia), slava deşartă şi trufia.
2. Cele şapte virtuţi
3. Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt
4. Contemplaţia
5. Harismele

Omul, oricât de eroică ar fi voinţa lui de purificare, nu poate, prin porpriile puteri, să o realizeze radical. Dacă ar putea, atunci n-ar mai fi fost nevoie de opera mântuirii. Pentru regenerare e nevoie de ajutorul divin.

Spiritul intrat întreg în purificarea esenţială trăieşte sentimentul de panică al unui gol şi al unei aridităţi înspăimântătoare. Absolut nimic nu-l mai leagă de pământ, dar încă nimic nu-i dă certitudinea că este legat de cer. Nesiguranţa aceasta a propriului său destin constituie o tortură fără asemănare.

LA PRIÈRE D’UN DACE

Lorsqu’elles étaient absentes, la mort, l’éternité,

Et la semence dont la lumière est née,

Ni aujourd’hui n’était, ni hier, ni demain,

Car tous étaient dans l’un et l’un en était plein,

Lorsque la terre, le ciel, les airs, le monde entier

Restaient comme les choses qui n’ont jamais été,

C’était Toi seul alors; je me demande songeur:

Qui est ce dieu auquel nous consacrons nos coeurs?

Lui seul avait été Dieu avant les dieux,

De l’océan des mers a fait jaillir le feu,

Il donne une âme aux dieux, la joie à l’univers,

C’est le salut que trouve l’humanité entière,

Donc, haut les coeurs! Chantez des hymnes pour Lui,

La mort de toute mort, résurrection des vies!

C’est Lui qui m’a donné des yeux pour voir le jour,

Il m’a rempli le coeur des charmes de l’amour,

J’ai entendu Sa marche dans le bruit des vents,

Et j’ai senti Sa voix dans l’harmonie du chant,

Et outre tout cela j’ajoute encore ce mot:

Qu’Il me permette l’entrée dans l’éternel repos!

Ceux qui auront pitié de moi, qu’Il les maudisse,

Et qui m’opprimera, je veux qu’Il le bénisse,

Qu’Il laisse parler la bouche qui se rirai de moi,

À qui veut me tuer, qu’Il fortifie le bras,

Et celui au-dessus des autres qu’Il le mette,

Qui me prendra la pierre où j’ai posé ma tête.

Chassé par tout le monde, que je traverse les ans,

Et que je sente même les larmes aux yeux séchant,

Dans n’importe qui, alors, un ennemi va naître,

Moi-même, j’arriverai à ne me plus connaître,

Car la douleur, la peine, mon coeur l’ayant durci,

Ma mère adorée, alors, je la maudis,

La haine la plus forte me semblera caresse…

Alors, je vais mourir, peut-être, sans détresse.

Et si je meurs en hors-la-loi, en étranger,

Que l’on me jette le corps dehors, sur le pavé,

Que tu couronnes le front de celui, Seigneur,

Qui incitera les chiens à dévorer mon coeur,

À qui me jetera des pierres dans la face,

D’une éternelle vie, accorde-lui la grâce!

Ce n’est qu’alors, mon Père, que je Te remercie

De m’avoir donné la chance de la vie,

Je ne fléchis jamais pour demander Tes dons,

Si je Te prie, c’est pour la malédiction,

Pour que je sente mon souffle périr dans le Tien,

Que le néant me prenne, que je devienne rien!

(Version française d’Elisabeta Isanos)

Cette version française du poème „La Prière d’un Dace” a été lue à l’occasion d’une rencontre francophone dans la plus ancienne église de Paris, à Saint Germain des Près.